Azi se implinesc 18 ani de cand Kurt Cobain a ales sa nu mai fie.

Nu intentionez sa-mi pun intrebari de genul ” de ce s-a intamplat asta”, ” ce l-a determinat sa se sinucida” deoarece consider ca nu avem noi dreptul sa-i judecam pe alti oameni si, sunt de parere ca fiecare isi este propriul stapan si este responsabil de faptele sale, sau cel putin asa ar trebui sa fie, aici subiectul este destul de delicat si poate fi mult dezbatut. Dar, cred ca in 18 ani de cand s-a intamplat au fost destui  cei care si-au dat cu parerea, nu mai e necesara inca o parere in plus.

Nu este o zi pe care am notat-o in calendar, sa mi-o amintesc in fiecare an, am auzit stirea la televizor  si m-a facut sa ma gandesc cum eram eu pe vremea aceea, cand eram un pui de om zapacit care-si punea diverse probleme despre ce se face cand va fi mare.

Deci, in primavara lui 1994 aveam 13 ani, eram tanara scolarita in clasa a V-a, dezorientata si fara vreun scop in viata. Dar, ma gandesc acum ca la 13 ani nu prea sunt multi copii care stiu ce vor sa se faca cand sunt mari, deci…zic eu ca eram un copil normal.

De moartea lui Kurt  Cobain am aflat de la prietena lui sora-mea, vecina Laura de la etajul  4, care era fana inraita si care i-a adus la cunostinta sora-mii. Nu pot sa zic ca m-a afectat prea tare atunci, deoarece cultura mea muzicala se  rezuma la cateva casete, printre care preferatele erau  Scorpions, Jason Donovan , Madalina Manole si parca Talisman. Mai stateau cuminti langa casetofon Vacanta Mare, la mare cautare pe vremea aceea, si cateva casete cu muzica inregistrata de la radio. Aaaa, si sa nu uit de discurile adunate de parintii mei, printre care era si Savoy cu “Apa trece, pietrele raman”, care era preferata mea 😀

Mai tarziu, cand eram la liceu, m-am dat si eu deadevaratelea  cu  Nirvana, Guns’N Roses si Metallica, mai mult pentru ca “dadea bine la public”. Eram impartiti in doua mari categorii… iubitorii de Michael Jackson si “metalistii”, cum umbla vorba pe la bunica-mea, pe la tara. Si, cum pe Michael Jackson nu l-am prea avut la suflet, am considerat rock-ul mai grozav.

Deh…acum la batranete m-am spurcat cu jazz, muzica clasica, muzica de relaxare si orice descreteste nervii pusi pe bigudiuri.

Cand eram piticoata bucuriile erau marunte si zilele treceau incet, cand  ma intorceam cu prietenele mele de la scoala ne opream  “pe banca” (aveam noi un loc secret, in fata unui bloc unde nu erau locatari uraciosi sa ne goneasca) unde mai povesteam si,  daca aveam bani  luam  fiecare cate o inghetata la cornet de la Piata Dacia. Sau, daca banutii erau mai multi mergeam la cofetarie, luam cate-un dobos sau cremes, plus un suc. Asta in zilele de dezmat  culinar, desigur !

Acum, cand pot sa imi iau cate prajituri poftesc, sa stau la povesti cu prietenii trei zile si trei nopti, sa mananc inghetata in orice anotimp si ce cantitate vreau, fara sa-mi poarte cineva de grija ca racesc, mi se pare tare frumos ca stiam sa ne bucuram asa de fiecare clipa si tare-as vrea sa ma pot da de trei ori peste cap  si sa ma fac iar mica. Dar, atunci nu mai puteam de nerabdare sa ma fac om mare, sa am si eu banii mei si sa stau afara cat vreau, fara sa ma cheme ai mei in casa.

Tot pe la 13 ani am avut prima dragoste secreta, un papusel de coleg de clasa blondut cu care la sfarsitul clasei a IV-a am dansat primul dans din viata mea. Am deschis balul, cum s-ar spune, baiatul cred ca mai umblase cu parintii lui pe la nunti, botezuri sau taieri de mot de genul acesta pentru ca, spre deosebire de alti colegi, mai bleguti, a avut curajul sa invite o fata la dans. M-a tinut pasiunea pana in clasa a V-a, pana cand l-a mutat “diriga” cu mine in banca si mi s-a parut mie ca nu mai este chiar asa grozav, uneori imi parea chiar plictisitor. Si, ma enerva ca tot ma tinea de vorba in ore si copia de la mine la lucrari.

Nu imi amintesc ceva anume de la aceasta varsta dar stiu ca era frumos, singurele griji erau cu scoala, ma lua tata la intrebari despre temele la mate, avea el o obsesie cum ca daca stii matematica ajungi om mare in viata. N-as vrea acum sa-l dezamagesc  dar matematica nu prea mi-a folosit la multe in viata asta si nici vreun geniu n-am devenit.

Vacantele de vara le faceam toate la tara impreuna cu fratii mei mai mari si tare frumos mai era, de obicei eram foarte ocupati, toata ziua eram la joaca cu copiii si abia reusea sa ne adune bunica la masa. Imi amintesc ca erau nelipsite in meniul zilnic laptele, branza, ouale in tigaie (avea bunica o reteta secreta si o tigaie magica, mostenire de familie), painea de casa facuta in cuptor oltenesc  si salata de rosii proaspat culese din gradina. Imi amintesc cu mare drag de mesele de vara, cand ne adunam seara si mancam afara sub nuc, aveau bunicii o masa mare cu bancuta, ne adunam cu totii si impreuna cu bunica aduceam bunatatile, radeam si povesteam despre toti si toate, bunicul o mai tachina pe bunica, ca tare draga ii mai era si ea chicotea ca un soricel, un pic enervata. Tot la mesele de vara se facea schimb si de barfe, fiecare venea cu ce a aflat peste zi, aflam ca a lui cutarica se “tine” cu a lui cutarescu, ca icsulescu a terminat de cules porumbul, ca igreculescu  si-a cumparat iapa noua  si orice era de actualitate si se difuza la “radio santul”, adica tot ce circula din gura in gura, printre babele spargatoare de seminte de floarea soarelui de la coltul strazii. Bunica era aducatoare de vesti  despre viata sociala a satului si bunicul de stiri despre agricultura. Oricum, conversatia era delicioasa si o mai condimentam si noi cu intrebari, in speranta ca aflam mai multe.

Apoi, a fost perioada cu Dallas-ul, a fost si inconfundabilul comentator sportiv Ilie Dobre, cu  al lui “Goooooolllllll” ce se auzea in tot cartierul cand masculii feroce din fiecare familie ascultau etapa, au fost napolitanele “Danut”  facute de fosta fabrica “Bega Pam”, a fost Pepsi la litru cu reclama lui Nea Nicu si multe alte momente frumoase pe care nu mi le amintesc acum dar care vor iesi la iveala intr-o zi si imi vor aduce zambetul pe buze.

Deci, cam asa eram pe vremea cand  solistul trupei  Nirvana a ales sa se mute in cimitir: brunetica, slabanoaga (am fost un copil destul de desirat, recunosc, cu toate ca ai mei ma hraneau bine, nu prea se prindea nimic de mine), cu un off in suflet pentru o perioada scurta, din cauza iubirii secrete care asa a ramas pana in ziua de azi, cu prietene dragi cu care pierdeam vremea la o inghetata in drumul spre casa si cu bunici frumosi  la suflet si intelepti, care stiau sa faca din fiecare zi o sarbatoare. Per total, un copil normal si fericit, cu grijile specifice varstei, nimic in plus, oarecum indiferenta la marile probleme mondiale.

Desigur, au fost si zile mai putin frumoase dar au ramas undeva departe, uitate intr-un pod de casa  prafuit si ies din cotloane odata la cativa ani, ca niste monstruleti neastamparati.